„Otilia, enigma și idiotul” – articol apărut în Dilema veche în cadrul dosarului „Cât trăiești înveți”

… Am auzit mulți adulți spunînd că nu pot să schimbe nimic, aia e, a devenit a doua mea natură. Ei nu observă că, deși spun că nu se pot schimba, ar putea să fie mîndri că au o capacitate importantă: pot să-și facă „natura“. Și totuși, în loc să aleagă ce vor, să practice ce le e necesar („Ești ceea ce faci cel mai des“, Aristotel dixit), rămîn încremeniți într-o „dublă“ perpetuă cu copilul și drobul de sare. Marea diferență între natura întîi, cea a copilului, și a doua natură, cea a adultului, e că primul nu are profeții de împlinit, așa că el e curios și liber. Nu pentru mult timp, doar în primii ani din viață, pînă cînd începe să înțeleagă cuvintele, situațiile. Dacă o persoană foarte apropiată îți spune că nu ești bun de nimic e foarte posibil să faci tot ce poți, adult fiind, ca să nu îl dezamăgești. Ba chiar să îți construiești un sistem solid de convingeri care să acționeze automat cînd se ivește prilejul să fii bun de ceva.

Pe măsură ce creștem, contextul (social, cultural, personal, profesional), oamenii din jur (părinți, profesori, parteneri, colegi, șefi) contribuie și ei la edificarea (sic!) unor credințe păguboase despre sine. Păguboase sînt și convingerile așa-zis pozitive: „sînt cel mai tare“, „le știu pe toate“ și chiar „merit să fiu fericit“ – cum reiese din studii recente asupra efectelor gîndirii prea pozitive asupra vieții. Necazul e că, adulți fiind, nu mai sîntem tentați să privim curioși aceste convingeri, să le desfacem, să vedem cum sînt făcute, să facem altceva din ele. Pentru că, adulți fiind, pierdem obiceiul de a face lucruri din ceea ce vedem în jurul nostru: facem lucruri din ceea ce „vedem“ în capul nostru. Unul dintre cele mai dificile lucruri la un curs pentru adulți e ca ei să-și dorească să observe și să exploreze ca pe vremea cînd erau copii, să îmbine și să strice și să învețe ce să facă diferit. Să „probeze“ credințe noi, mai potrivite stadiului vieții lor. Să se bucure învățînd. Din păcate, obsesia performanței erodează chiar învățarea. A fi primul, a fi perfect – și acestea sînt limitări care ne limitează. Ca să nu mai zic de celebra push your limits – urmînd-o nes-mintit riști să împingi toată viața un perete fără să îl vezi pe cel de alături, în care există o ușă.

(…)

Citește tot articolul aici: Dilema veche, nr. 749, 28 iunie – 4 iulie 2018